Intr-o zi m-am asezat in fata oglinzii.
Am privit chipul care m-a acompaniat atatia ani…luni dupa luni, zi de zi si i-am zis:
-Iarta-ma!
Pentru ca te-am obligat sa fii cine nu erai, pentru a le face pe plac celorlalti…
-Iarta-ma!
Pentru ca nu ti-am auzit durerea si strigatele de libertate…
-Iarta-ma!
Pentru ca te-am facut sa suporti iar si iar, lucruri care te raneau…
-Iarta-ma!
Pentru ca intotdeauna te-am pus pe ultimul loc…
-Iarta-ma!
Pentru fiecare data cand nu m-ai importat suficient, pentru a-ti oferi o stare de bine…
Iarta-ma!
Pentru fiecare data cand te-am tradat…doar pentru a primi acceptarea celorlalti…
-Iarta-ma!
Pentru ca te-am fortat sa te incarci cu poveri ale obligatiilor ce nu-ti apartineau, sub falsul simt al obligatiei…
-Iarta-ma!
Pentru ca te-am facut responsabila de toate…
-Iarta-ma!
Pentru ca te-am ignorat…
-Iarta-ma!
Pentru fiecare daca cand nu te-am iubit cum meritai…Cum meriti…
Imaginea din oglinda ma privea…cu lacrimi in ochi…niste ochi care vorbeau…fara cuvinte…
– Te-am asteptat, atata timp!Te iert!
Iertarea de care aveam atata nevoie…am primit-o chiar de la propria mea voce…
Text preluat by-Arquitectura Espiritual –
FlorinaMM 